Un editorial de analiză geopolitică privind atacul american asupra Iranului și ecoul său tăcut în Kremlin de DORU DIMA
O lovitură istorică, o liniște tulburătoare
La 21 iunie 2025, Statele Unite au lansat un atac aerian masiv asupra a trei instalații nucleare iraniene esențiale: Fordow, Natanz și Isfahan. Anunțată de președintele Donald Trump ca un „spectacular military success”, operațiunea a fost justificată oficial prin necesitatea de a neutraliza capacitatea Iranului de a dezvolta arme nucleare.
Într-un climat internațional deja tensionat, reacțiile nu au întârziat. Franța și Marea Britanie au fost notificate din timp, iar Israelul a salutat atacul drept un „moment definitoriu în descurajarea pericolului iranian”. Iranul a condamnat intervenția ca fiind „o violare flagrantă a Cartei ONU”, iar protestele la Teheran au fost imediate.
Și totuși, o voce majoră din ecuația globală a ales altceva: tăcerea. Rusia, partener strategic al Iranului prin tratatul semnat în ianuarie 2025, a evitat orice reacție fermă. Doar câteva declarații palide despre „îngrijorare” și riscurile unei „escaladări regionale” au venit dinspre Kremlin.
Tăcerea ca strategie geopolitică
Această tăcere nu este o scăpare diplomatică. Este o alegere strategică. Iar în geopolitică, tăcerea poate fi mai grăitoare decât o declarație de război.
Rusia a ales să nu-și onoreze, cel puțin public, parteneriatul cu Iranul. Nu a convocat Consiliul de Securitate, nu a făcut demersuri diplomatice semnificative și nici nu a amplificat retorica antiamericană. De ce?
Pentru că, în esență, atacul SUA asupra Iranului a fost și un mesaj indirect către Moscova.
Un mesaj încrucișat: de la Teheran spre Moscova
Lovitura asupra Iranului poate fi citită ca o acțiune cu mai multe straturi:
- Operațional, a urmărit încetinirea programului nuclear iranian.
- Politic, a reafirmat dominația SUA în regiune.
- Strategic, a trimis un semnal clar altor actori revizioniști – în special Rusia și China.
Alan Pino, analist la Atlantic Council, a rezumat astfel sensul mai larg al acțiunii americane:
- „With the strikes on Iran’s nuclear facility … the United States… demonstrates it can use force when core interests are at stake.” – „Prin atacurile asupra instalației nucleare a Iranului… Statele Unite… demonstrează că pot recurge la forță atunci când sunt în joc interesele lor fundamentale.”
SUA și-au demonstrat capacitatea și disponibilitatea de a folosi forța militară chiar împotriva unui stat suveran, într-un context care poate fi lesne extrapolat către alte teatre de conflict – cum ar fi Ucraina sau Taiwan.
Pentru Moscova, acest mesaj e clar: dacă Washingtonul consideră că o acțiune preventivă e justificabilă pentru a proteja interese strategice, nicio tabără nu e intangibilă.
Rusia – între influență și prudență
Tăcerea Kremlinului nu înseamnă indiferență. Înseamnă calcul rece.
Rusia este conștientă că o reacție agresivă în favoarea Iranului ar însemna deschiderea unui nou front de confruntare cu SUA, într-un moment în care resursele sale sunt deja diluate în Ucraina, în Africa și în relația tensionată cu NATO.
A ignora atacul ar fi însemnat o pierdere de credibilitate regională. Dar o escaladare ar fi atras riscuri imposibil de controlat. Kremlinul a ales o cale de mijloc: neintervenția strategică.
Este o formă subtilă de mesagerie geopolitică: „Nu aprobăm, dar nu vom reacționa disproporționat. Reținem și vom răspunde când va fi favorabil nouă.”
Un semnal despre ordinea globală care se reconfigurează
Atacul american asupra Iranului și reacția ambiguă a Moscovei sunt simptome ale unei lumi în care regulile vechi ale diplomației multilaterale se clatină.
În acest nou climat:
- forța devine din nou monedă de schimb,
- tratatele devin opționale,
- iar alianțele se comportă mai degrabă ca parteneriate tranzacționale.
Rusia își recalibrează discursul, dar nu își abandonează obiectivele. Tăcerea sa nu este renunțare, ci retragere temporară în așteptarea unei poziții mai avantajoase.
Concluzie: Moscova tace, dar nu uită
Atacul SUA asupra Iranului nu este doar o demonstrație de forță, ci un test pentru solidaritatea și coerența alianțelor antioccidentale. Iar reacția Moscovei – prudentă, ambiguă și calculată – sugerează că Rusia își reconsideră modul în care își proiectează puterea.
Această tăcere nu e slăbiciune, ci o etapă într-un joc mai lung. Dar este și un semn că, în această fază a confruntării globale, Kremlinul nu mai dictează ritmul, ci se mulțumește să observe… și să aștepte.
Iar asta, pentru moment, este un avantaj pentru Washington.
Informează-te inteligent numai cu http://GPINews.live şi http://TVGPINews
