Poți avea o carieră solidă, rezultate excelente și aprecierea celor din jur, dar să continui să te întrebi dacă meriți cu adevărat succesul. Această experiență psihologică este cunoscută drept „sindromul impostorului” și poate apărea inclusiv la profesioniști foarte bine pregătiți.
Ce este sindromul impostorului
Persoanele care experimentează fenomenul impostorului tind să își subestimeze competențele și să găsească explicații externe pentru propriile reușite. O promovare poate fi pusă pe seama norocului. Un examen reușit poate fi considerat prea ușor. Un proiect apreciat poate fi explicat prin ajutorul colegilor.
În același timp, poate persista teama că, la un moment dat, ceilalți vor descoperi că persoana nu este atât de competentă pe cât pare.
Conceptul a apărut în anii ’70
Fenomenul a fost descris în literatura de specialitate de psiholoagele Pauline Rose Clance și Suzanne Imes în 1978. Cercetarea lor s-a concentrat inițial asupra femeilor cu performanțe ridicate, însă studiile ulterioare au arătat că asemenea sentimente nu sunt limitate la un singur sex, o anumită profesie sau categorie de vârstă.
Fenomenul este analizat astăzi în contexte foarte diferite, de la universități și medicină până la mediul corporativ și industriile creative.
De ce apare sentimentul că „nu sunt suficient de bun”
Nu există o singură cauză care să explice apariția acestui fenomen. Perfecționismul, comparația constantă cu ceilalți, experiențele din copilărie, presiunea profesională și mediile extrem de competitive pot avea un rol. Un perfecționist poate considera că un rezultat de 95% este dovada celor 5% pe care nu i-a făcut perfect.
În această logică, succesul devine ceva normal sau accidental, în timp ce orice greșeală primește o importanță disproporționată.
De ce succesul nu elimină întotdeauna îndoiala
Performanțele profesionale nu produc automat încredere în propriile capacități. Un medic, profesor, cercetător, antreprenor sau artist poate acumula ani de experiență și rezultate importante, dar să continue să se concentreze asupra lucrurilor pe care încă nu le cunoaște. Aprecierea venită din exterior nu rezolvă neapărat problema. Complimentele pot fi respinse, iar succesul poate fi atribuit contextului, norocului sau altor persoane.
Se formează astfel un paradox: dovezile competenței există, însă persoanei îi este dificil să le integreze în propria imagine despre sine.
Este sindromul impostorului o boală?
În ciuda denumirii populare, „sindromul impostorului” nu reprezintă un diagnostic psihiatric distinct. Din acest motiv, în literatura de specialitate este întâlnită și formularea „fenomenul impostorului”, care evită impresia existenței unei boli în sine.
Experiența nu trebuie însă ignorată atunci când devine persistentă. Sentimentele repetate de inadecvare pot fi asociate cu stres, anxietate, epuizare profesională și dificultăți în acceptarea propriilor realizări.
Legătura cu efectul Dunning-Kruger trebuie privită cu atenție
Fenomenul impostorului este uneori prezentat drept opusul efectului Dunning-Kruger, însă comparația simplifică două concepte psihologice diferite. Efectul Dunning-Kruger se referă la relația dintre competență și acuratețea autoevaluării în anumite condiții și sarcini. Fenomenul impostorului privește dificultatea unor persoane de a-și recunoaște și internaliza propriile realizări.
Prin urmare, faptul că o persoană competentă are îndoieli nu demonstrează automat existența efectului Dunning-Kruger la persoanele mai puțin competente.
Cum poate fi redus sentimentul de impostură
Un prim pas este observarea diferenței dintre ceea ce simțim și ceea ce indică dovezile. Gândul „nu merit această poziție” poate fi confruntat cu informații concrete: experiența acumulată, proiectele finalizate, evaluările profesionale sau rezultatele obținute. Feedbackul realist din partea colegilor și mentorilor poate oferi, de asemenea, un reper mai obiectiv.
Este utilă și acceptarea faptului că a nu ști totul nu înseamnă a fi incompetent. Competența profesională nu presupune absența greșelilor sau a lucrurilor pe care încă trebuie să le învățăm. Atunci când asemenea gânduri devin persistente și produc suferință sau afectează semnificativ viața profesională ori personală, discutarea lor cu un profesionist în sănătate mintală poate fi utilă.
Succesul și îndoiala pot exista simultan
Sindromul impostorului scoate în evidență o diferență importantă între performanța obiectivă și modul în care o persoană își percepe propria performanță. Poți avea rezultate și totuși să te îndoiești. Poți primi apreciere și să consideri că nu o meriți. Poți fi competent fără să te simți permanent competent.
Iar acesta este unul dintre motivele pentru care fenomenul impostorului poate apărea inclusiv în rândul oamenilor cu realizări profesionale remarcabile.
Sursa: Descopera.ro
