Vrei să-ți faci ziua – și viața – mai frumoasă, mai liniștită, mai împăcată? Ia-o încet, la pas. O casă n-o construiești demolând alte case; o construiești etapă cu etapă, de la săpat fundația (nu de la acoperiș). Așa și cu viața: în fiecare zi câte puțin. Nici n-o să-ți dai seama când ajungi acolo unde vrei.
Lasă-ți copilul să se plictisească. E spre binele lui.
Sociologii au remarcat recent o tendință foarte îngrijorătoare: tinerii, mai ales cei care se pregătesc în perioada asta să intre în rândul adulților, sunt foarte polarizați și numără o proporție mai mare de extremiști decât alte generații. Asta nu duce la nimic bun. Prin urmare, oamenii de știință s-au apucat s-o ia pe fir, gospodărește, să afle cauzele (nu e niciodată o singură cauză).
De ce așa de mulți copii alunecă în extremism? Vinovatul cel mai vizibil este algoritmul (mai nou, AI-ul) care decide ce le arată copiilor fiecare rețea socială. Cum aceste companii comerciale sunt direct interesate să țină oamenii (produsul lor, până la urmă, asta vând ele) cu ochii în ecrane, caută metodele cele mai eficiente. Astfel, asta înseamnă să arate postări care produc teamă, indignare sau furie. Acestea sunt cele mai productive emoții în acest sens. Algoritmii conduc, uneori în foarte puțini pași, un copil normal către extremism: fascism, inceli, autoritarism, războaie culturale. Nimic misterios aici, doar lăcomie, cinism și indiferență la adresa vieții.
Dar algoritmii sunt doar un efect, care vine din ceva mult mai profund și mai periculos: timpul imens pe care tinerii îi petrec în fața ecranelor fără vreo folosință productivă.
Ecranele sunt proiectate să îți agațe atenția.
Ea este produsul pe care companiile comerciale numite „social media” îl vând. În condițiile actuale, atenția copiilor noștri este (1) ținută prizonieră, fără a permite creierelor încă în formare să își întărească „mușchii” în domeniu. Mai mult, (2) este fragmentată, pentru că informațiile sunt prezentate în pachete minuscule care se succed rapid pe ecran (clipuri de 30 – 60 de secunde, text de câteva sute de caractere etc).
În plus, partea cea mai toxică vine din faptul că ecranele actuale nu mai permit formarea Sinelui complet. În acest proces de creștere și maturizare, Sinele / Eul are o parte care se formează din dialogul interior al copilului. Iar acest dialog interior, care e cel mai activ în momentele de lipsă de acțiune (adică la plictiseală), este întrerupt și pus pe „silențios” de ecranele actuale. Copii noștri cresc fără să fie complet siguri cine sunt ei. Pentru că ecranele protejează liniștea părinților ținând copiii ocupați. Totuși, ele distrug stâlpul interior al psihicului copiilor.
„Dacă nu știi cine ești, lumea îți va spune cine să fii” a declarat Carl Gustav Jung. Azi, ecranele spun copiilor noștri cine să fie. Și nu le spun deloc bine.
