Autor: Doru Dima
Când cifrele devin atât de reci încât încep să doară, poate că e momentul să le privim în față. Un bărbat român care iese astăzi la pensie trăiește, în medie, doar 7,9 ani. Femeile o duc ceva mai bine, cu aproape 16 ani de viață după retragere. Dar în termeni europeni, suntem aproape de coada clasamentului. Trăim puțin și prost după ce ne-am încheiat munca. Ne stingem repede, în tăcere, iar societatea pare să accepte asta ca pe o fatalitate. Eu nu o pot accepta.
România are o speranță de viață de 76,6 ani, cu aproape 5 ani mai puțin decât media Uniunii Europene. Întrebarea reală nu e doar „De ce?”, ci „De ce nu ne revoltăm?”. De ce nu e această realitate o prioritate națională?
Muncim, dar nu trăim
Românii muncesc în medie doar 32,7 ani – cei mai puțini din Europa. În teorie, asta ar trebui să ne lase mai mult timp pentru viața de după muncă. În practică, ajungem epuizați la pensie. Bolnavi, cu tratamente întârziate, cu boli cronice netratate și cu o calitate a vieții atât de scăzută, încât ultimii ani nu sunt trăiți, ci supraviețuiți. Mai grav e că speranța de viață sănătoasă la 65 de ani este de doar 4 ani. Patru! După care începe degradarea fizică, izolarea socială și abandonul instituțional.
Îmbătrânim în sărăcie și uitare
Cu pensii medii în jur de 2.400 de lei, milioane de seniori sunt nevoiți să aleagă între medicamente și alimente, între căldură iarna și plata întreținerii. Să nu mai vorbim de excursii, cultură, sport sau activități comunitare. Asta nu e bătrânețe. E o așteptare resemnată a sfârșitului.
Sistemul de sănătate e slab, medicii de familie sunt copleșiți sau absenți, iar spitalele sunt locuri în care mulți bătrâni merg mai degrabă să moară decât să se vindece. În mediul rural, totul e și mai crunt: lipsa transportului, a accesului la specialiști, a oricărei forme de sprijin social. Și totuși, vorbim rar despre aceste lucruri. Le considerăm normale.
Europa trăiește, noi stingem lumina
În Franța, Suedia sau Italia, bătrânețea este o etapă a vieții în care oamenii se bucură de timp, de nepoți, de drumuri, de muzică și comunitate. Trăiesc în medie cu 14–18 ani după pensionare. De ce? Pentru că statele au înțeles că o societate se vede și după felul în care își tratează bătrânii. Există îngrijire la domiciliu, centre de zi, rețele comunitare, pensii decente și un mesaj clar: nu ești uitat, contezi.
La noi, mesajul pare să fie: te-ai pensionat, poți să mori.
Ce se poate face? Totul.
Nu ne gândim la minuni. Vrem decizie politică, coerență și un minim respect față de demnitatea umană. România are nevoie de:
- Programe de prevenție și medicină comunitară reală, nu doar pe hârtie.
- Creșterea calității vieții sănătoase – nu doar ani în plus, ci ani buni.
- Centre pentru seniori în fiecare oraș și comună.
- Posibilități reale de muncă part-time, mentorat, voluntariat după 60 de ani.
- Campanii publice care să transforme percepția asupra bătrâneții: nu e un final, ci o etapă de sens.
Nu cifrele trebuie să ne sperie, ci nepăsarea
Când un stat își abandonează seniorii, își compromite viitorul. Nu vom fi niciodată o societate prosperă dacă nu avem grijă de cei care au construit-o. Iar dacă azi ne prefacem că nu vedem această realitate, mâine ne vom regăsi în ea. Noi. Cei care încă mai avem timp să schimbăm ceva.
Adevărata reformă în România nu va începe de sus, ci din felul în care învățăm să respectăm bătrânețea. Pentru că o națiune care își lasă oamenii să moară singuri, în frig, în lipsuri și în tăcere, e o națiune care a renunțat la ea însăși.
Și, apropo, dragi manageri de companii, MARI ȘI MICI, poate vă gândiți ca în programele voastre de sustenabilitate, obligatorii de-altfel, să vă preocupați și de cei care v-au ajutat să ajungeți unde sunteți azi, PĂRINȚII VOȘTRII.
Informează-te inteligent numai cu GPINews.live şi TVGPINews.
