ANALIZĂ – România vs Bosnia & Herţegovina (3-1) – unde şi de ce a cedat deloc surprinzător „Naţionala”

Autor: Doru Dima

Pe 15 noiembrie 2025, în deplasare la Zenica, România a cedat în preliminariile Cupei Mondiale 2026 în faţa Bosniei, scor 1-3, şi şi-a compromis 100% şansele la locul 2 în grupă.
Acest eşec nu este doar despre goluri sau faze fixe-legate de ocazii – reflectă o rană mult mai adâncă: incapacitatea colectivă de a integra în joc psihologia performanţei la nivel înalt. Şi asta rămâne o problemă în sistemul nostru de selecţie, antrenament şi management al echipei naţionale, din nefericire nu doar la fotbal.

1. Semnalul de alarmă nu e doar intervenţia tehnică – ci reacţia mentală

• România a început promiţător, golul lui Daniel Bîrligea (minutul 17) părea să asigure un control al jocului.
• Dar imediat dupa pauză, adversarul revine: gol primit minutul 49. Bosnia îşi propune alt ritm, altă abordare. România pare surprinsă, se pierde în „nu ştiu dacă provocarea psihologică e pe măsură”.
• În minutul 68, România rămâne în 10 oameni: Denis Drăguş, intrat în locul lui Bîrligea, vede roşu direct după un picior în cap dat adversarului. La acest moment fundamental, ar fi trebuit să existe o reacţie psihologică puternică – calm, reorganizare, asumare. Nu s-a întâmplat.
• Mai mult: presiunea momentului, tensiunea adversarului, atmosfera … toate au jucat împotriva noastră. Un joc al Naționalei trebuie să gestioneze nu doar mingea, ci mai ales mintea jucătorului, dar şi a colectivului.

2. Planul de joc „tactic” fără pregătire pentru contextul mental

Un element important al psihologiei sportului este anticiparea momentelor de cotitură: eliminări, pierderi de control, adversar înfocat, public ostil.

• În acest meci, România nu a avut un plan clar de adaptare după eliminare. A cedat spaţii, a cedat iniţiativa.
• Observaţi reacţia de după – selecţionerul Mircea Lucescu a comentat că „am controlat jocul”, „era clar victoria noastră”, dar a pierdut repriza a doua. Aici se vede un blocaj: se vorbeşte despre control tactic, dar nu despre control mental.
• Când adversarul schimbă tonul, ritmul, agresivitatea, România a părut fără instrumentar psihologic să răspundă – ceea ce indică o lipsă de integrare a componentelor de sport mental în strategia de pregătire.

3. Credinţa – sau absenţa ei – în propria unitate şi discursul colectiv

Psihologia echipei implică: credinţă reciprocă, claritate în roluri, comunicare în momente de criză.

• În momentul în care se pierde terenul şi adversarul „prinde glas”, România a dat impresia de echipă ce reacţionează individual, nu colectiv. Poziţii pierdute, căutare individuală de soluţii.
• Eliminarea rapidă a jucătorului creează un moment de vulnerabilitate – aici liderii trebuie să apară: mental, verbal, gestual. Am văzut doar reacţii ulterioare despre arbitraj, despre gazde. Nu am văzut un discurs centralizat în faţa echipei: „sunt cu voi, redresăm, schimbăm planul”.
• Consecinţa: adversarul a continuat să profite, a înscris al treilea gol în prelungiri +4, arătând că România nu a mai avut resurse de „mental fresh”.

4. De ce apare incapacitatea? Câteva cauze-posibile

– Lipsa constantă a educaţiei mentale în centrele de selecţie şi pregătire: antrenorii şi staff-ul trebuie să integreze psihologia performanţei ca parte a planului tactic. Dar în România, la nivel naţional, pare să fie „opţională”.
– Cultura rezultatului imediat şi „banca de rezerve”– când e greu, ne ascundem în tactici, nu în identitate. Cred în capacitatea de a câştiga, dar mai mult cred în „zâmbetul” rezultatului.
– Comunicarea pur critică după meci – de vinovaţi externi (arbitraj, adversar, simulari): selecţionerul a fost dur cu arbitrul şi adversarul. Dar unde e asumarea internă? Acolo psihologia adresabilă lipseşte.
– Lipsa unui plan B mental: Ce facem când suntem conduși? Ce facem când rămânem în inferioritate? Într-o pregătire integrată, echipa știe răspunsul înainte să apară problema.

5. Ce trebuie să se schimbe – sugestii concrete

1. Înfiinţarea unui „departament de psihologie sportivă” pentru echipa naţională: cu staff dedicat, evaluare psihologică periodică, „workshop-uri” pentru jucători şi antrenori.
2. Includerea în pregătirea săptămânală a exerciţiilor de control mental: simulări de scenarii adverse (ex. eliminare, primire gol, atmosferă ostilă) – nu doar tactică.
3. În discursul public şi interior: asumare de răspundere. Nu doar „ne-au simulat”, „arbitrul nu ne-a ajutat”: e important să spunem „am avut un moment slab”, „nu am gestionat”. Exemplu: după meci, în presa internaţională, lipsa obiectivităţii afectează atmosfera internă.
4. Lideri de joc şi lideri de „minte”: desemnarea unor jucători cu rol clar de coeziune mentală pe teren – înainte, în pauză, după.
5. Monitorizare constantă: după meciuri mari ca acesta, analiza nu doar a fazelor de gol, dar a deciziilor individuale sub presiune – cine a cedat, de ce, ce s-ar fi putut face altfel.

6. Concluzie

Eşecul României la Zenica nu este un accident: este simptomul unei echipe care are resurse tehnice şi fizice, dar nu are calibrul mental/colectiv necesar pentru momentele cheie. Fotbalul modern nu mai e doar despre tactică şi condiţie fizică — este tot mai mult despre psihologia performanţei, despre a fi pregătit să răspunzi când lucrurile devin grele. România nu a făcut acest pas.
Dacă staff-ul şi jucătorii nu vor înţelege că „ce se întâmplă între urechi” este la fel de important ca ceea ce se întâmplă între linii, vom mai vedea curând astfel de seri în care şansa de calificare sau baraj se risipeşte nu din lipsă de talent, ci din lipsă de mentalitate.
Şi, ca psiholog — şi ca fan al echipei – nu pot decât să subliniez că schimbarea începe cu asumarea acestei dimensiuni. E momentul să o integrăm serios, nu doar ca expresie în presă, ci ca procedură în pregătire.

Informează-te inteligent numai cu GPINews.live şi TVGPINews.