Autor: Vladimir Ciolacu
Scriam deunăzi despre spiritul mahalalei care ne- a modelat sufletele atât la nivel personal dar mai ales gregar. Un spirit care a sculptat în tușe nebănuite trupul social și politic al țării.
Prima-mi amintire despre o mahala e strâns legată de prima-mi amintire de la mare. Să fi avut vreo 4 ani, eram cu tata, cu unchiul și mătușa și cu vară-mea, la Constanța, la un fel de rude prin alianță de-ale mătușă-mii. Mama lipsea din peisaj pentru că minunatul regim comunist nu considerase oportun să îi dea concediu și ei vara. Dar poate în alt text despre cum am perceput comunismul și de ce nu-i suport pe detractorii democrației, așa strâmbă și mioritică cum e ea.
Revin cu firul în arșița Constanței estivale.
Gazdele noastre locuiau la casă. Simplă, cu boltă de vie și mai ales cu o boltă de castraveți, amintire pe care o văd și azi, niște castraveți cățărători după care se tot cocoța tata și mătușă-mea ne făcea salată.
În curtea asta de mahala colbuită am auzit prima dată: las’ că merge și așa. Cu referire la legatul vrejurilor de castraveți și a viței de vie de boltă. Doamna care ne primise își ruga soțul să separe cumva vița de vie de vrejurile castraveților – amândouă creșteau năvalnic potențate de soarele Dobrogei și de apa din puțul propriu, necontorizată. Se împleteau într-un dans al abundenței, crescând sub ele o umbră tot mai tenebroasă, pe care însă, o găseam alinătoare de arsuri, după ce veneam de la plajă schimbând tramvaiul și autobuzul.
Logica îmi zicea că doamna are dreptate.
Chiar trebuia gestionată abundența de verde, mâna gospodarului trebuia să strunească forța vrejurilor, să le lege, să le direcționeze cumva. Numai că domnul, profitând de convivii săi, tata și unchiul, și de sprițul rece, i-a aruncat-o: las’ că merge și așa!
Și pentru că aventura noastră estivală a durat vreo două săptămâni și ceva, am avut ocazia să stau la umbra aia, să mănânc multe salate de castraveți și în ultimele zile să prind și strugurii de masă copți.
Deși cele două soiuri de alpiniste vegetale se avântau mai ceva ca vrejul de fasole al lui Jack, am avut ocazia să constat că în esența domnul avusese dreptate, chiar mersese și așa. Mai inestetic ce-i drept, dar cumva natura ordonase lucrurile, aveam și castraveți și struguri.
Mai jos cu câteva case, pe partea opusă, mergând spre stația de autobuz, era Turcu’! Nu știu cum îl chema pe om, așa era cunoscut de toți, Turcu’. Chiar era turc, copiii mahalalei i se adresau cumva respectuos cu „efendi”. Trecut probabil cu vederea de sectoriștii miliției, turcu’ făcea halva și ciubuc. Interesant cuvântul ăsta, ciubuc, aveam să-i descopăr mai târziu valențele social-pecuniare și pe cele îmbibate de nicotină (atunci când bunica unui coleg ne-a întrebat dacă fumăm: mă, voi beți ciubuc?). Atunci însă, ciubucul era doar acadeaua aia din zahăr în două culori, în formă de bastonaș.
Ei bine, vă dați seama, că turcu’ era un fel de centru al universului copilăriei. Avea o fetișcană de vreo 14-15 ani care-l ajuta. Și se mai aciuaseră sub formă de spiriduși de pripas vreo doi băieței de vreo 10-11 ani, la munca asta în care linsul degetelor era parte din procesul de producție.
Informează-te inteligent numai cu GPINews.live şi TVGPINews.
Acolo, la poarta turcului, am auzit alte două expresii pe care le-am înțeles atunci în cheia zaharisită în care fuseseră rostite, iar mai târziu, în cheia socială a spiritului românesc.
Prima a fost când cei doi spiriduși nu reușiseră să modeleze ciubucurile relativ egal. Unul dintre ei, adresându-se celuilalt: mai taie din ele, dă-le dracu’! Turcu’ ținea să fie egale dar să nici nu ai pierderi. Găselnița spiridușilor a fost să le ajusteze cu foarfeca și capetele rămase în surplus să le îndese in gură și în buzunare.
Tragedie! Turcu’ a surprins „cremenalii”!
I-a dojenit blând zicăndu-le: te poți linge pe degete, dar nu iei borcanul cu miere acasă!
Mahalaua crease nu doar un ecosistem social. Ci și teoretizase relațiile și raporturile.
Ne oripilăm des când auzim că merge și așa. Declarăm ritos, la nivel public, gata domne’, nu mai merge și așa! Istoria ne dovedește însă, ca pe aici, pe unde se vorbește grai ghiauresc, chiar merge și așa. Că a mai mers, așa am supraviețuit. Așa marginali, periferici, bătuți de vânt și sorții istoriei, călcați de marile imperii, striviți sub cizma bolșevismului rusesc, am supraviețuit. Iar unul dintre secrete este că aici a mers și așa.
Luarea lucrurilor în batjocură, mica corupție, aia cu linsul degetelor, preț de-un ciubuc, fără să muți borcanul din loc, bancurile, zeflemeaua, lăsatul de azi pe mâine că poate nu mai trebuie făcut, sunt, e adevărat, semne ale unei înapoieri tehnologice sau de infrastructură, dar în egală măsură sunt modul în care corpul social românesc a rezistat prin milenii. Au trecut și turcii și rușii pe aici. Au trecut habsburgi și horthiști, a trecut SS-ul și NKVD-ul, s-au stins cu toții. Au pierit în cenușa istoriei și Sublima Poartă și Armata Roșie, nu i-am bătut niciodată, sau niciodată decisiv pe niciunii, dar totuși am rămas, suntem și vom fi. Pentru că surprinzător pentru orice occidental, chiar merge și așa!
Românismul și mahalaua pot fi privite și în cheia asta. O perspectivă vesel-optimistă. O perspectivă de supraviețuitori la scara istoriei. Nu tot ce-i românesc trebuie să ne pută, să lăsăm finețurile francezilor, precizia germanilor, real-politik-ul americanilor și rușilor, se pricep ei cu siguranță mai bine la astea, să absorbim ce putem de la toți, fără a ne dramatiza soarta.
Uneori determinismul ăsta istorico geografic ne învață că chiar merge și așa.
Iar când vreun deontolog sosit pe meleagurile noastre să ne țină lecții sare calul, îi putem da replica: mai taie din ele, dă-le dracu’ !
