Autor: Vladimir Ciolacu
Cred că problema României este că a fost și este periferică. Că niciodată nu a fost în centrul a nimic. Că întotdeauna a fost marginală sau adiacentă. Și de aici spiritul de mahala.
La marginea civilizației elenistice, care abia a atins țărmurile Pontului Euxin, sigur transformat într-un prim exercițiu de branding de țară din Axeinos în Euxinos, ulterior la marginea Imperiului Roman, care nu și-a impus ordinea pe tot teritoriul stăpânit anterior de marele regat dac al lui Burebista, am rămas în mileniul negru doar o gară prin care au trecut „zug-urile” migrației de sorginte asiatică.
Am împrumutat câte ceva și de la avari, pecenegi, huni, cumani, mongoli, tătari, slavi, goți și am rămas aici, ca o gară din Bărăgan, prin fața căreia se rostogolesc ciulinii istoriei, între două trenuri, între două evenimente care doar trec pe aici și care ne trezesc cu ideea că undeva, la limes-ul marilor imperii, în agitația marilor orașe, se nasc, se fac și se desfac alianțe, se urzesc intrigi care ne ajung la urechi ca un zvon, ca un șuierat de tren ce trece rapid prin gara împietrită în propria-i romanță.
La periferia ortodoxiei, dar și la periferia catolicismului. Am putea zice că uneori eram periferici atât pentru creștinătate, cât și pentru islam, în vremurile în care Imperiul Otoman era la apogeu.
Am rămas periferici pentru Occident, Transilvania habsburgică fiind marginea răsăriteană a imperiului. Am fost la marginea „russki mir”, Basarabia fiind granița vestică a țarismului, dar și a URSS. Am rămas, în Muntenia, Oltenia și Dobrogea, marginea de nord a lumii pestrițe și clocotinde a Balcanilor.
România în războaie și la periferia geopoliticii
Am intrat în Marele Război abia în 1916 și am rămas la periferia dezastrului, reintrând în război după ce capitulasem.
Am fost adiacenți Wehrmachtului la 22 iunie 1941, în planul Barbarossa, și adiacenți Armatei Roșii până în Tatra Înaltă.
Suntem azi la marginea NATO și a UE.
Și statul ăsta pe la colțuri, prin tufișurile marilor evenimente, deși am plătit prețul de sânge ca toți ceilalți, ne-a modelat cumva spiritul.
Mahalaua – esența spiritului românesc
Mahalaua a devenit chintesența gândirii și simțirii românești. Nu centrul Bucureștilor, Iașilor sau Clujului dă esența spiritului național, ci aporetica mahalalei – bârfa mică, conspirația benignă, importanța cearșafurilor pătate ale altuia, șprițul de vin de buturugă și lăutarul.
Asta a făcut să trăim în teme mici. Fără planuri naționale pe termen lung și mediu. Fără o coeziune reală, națională, între regiunile țării.
De ce să plătim noi, ardelenii, pentru ăia din Vaslui? Versus inputul vest-germanilor în fostul RDG.
Și de aici mai departe… la o clasă politică ce trăiește între două breaking news-uri și care are ca unică grijă să nu fie chiar ea subiectul acelor știri senzaționale.
O clasă politică preocupată mai curând de câte acoperișe are propria pagodă de la periferia „mai centrală” a mahalalei sau, în cel mai bun caz, de curățenia ulițelor, în loc de construirea unui palat universitar în centru. Ei bine, o astfel de clasă politică nu poate. Pur și simplu nu poate mai mult.
Nevoia de lideri vizionari
De aceea e nevoie de alții. Mai educați. Mai sinceri. Mai vizionari.
Niște politicieni care să nu trăiască zilnic coșmarul căderii în irelevanță și pentru care abordarea unei teme sensibile să fie cea mai mare temere.
Și ăștia nu se găsesc în actualele partide.
Vor ieși la iveală? Avem Slavă Domnului români buni și competenți dar până atunci rămânem ca niște imortele, trăindu-ne dramoletele în colbul mahalalei periferice, numită peiorativ, chiar de noi, Românica.
Informează-te inteligent numai cu GPINews.live şi TVGPINews.
