Vrei să-ți faci ziua – și viața – mai frumoasă, mai liniștită, mai împăcată? Ia-o încet, la pas. O casă n-o construiești demolând alte case; o construiești etapă cu etapă, de la săpat fundația (nu de la acoperiș). Așa și cu viața: în fiecare zi câte puțin. Nici n-o să-ți dai seama când ajungi acolo unde vrei.
Recunoștința nu este o emoție, este un exercițiu
Știința arată, de multă vreme, puterea transformativă a recunoștinței. Pe scurt și fără a intra în amănunte plictisitoare, suntem construiți de Mama Natură să vedem iute și exagerat lucrurile rele și să le ignorăm cu talent pe cele bune. La un moment dat asta a fost un avantaj evolutiv – supraviețuiai fiind paranoic și pesimist, nu încrezător și optimist.
În lumea tehnologică pe care ne-am construit-o, însă, înclinația noastră naturală către catastrofe, griji și rele ne joacă feste și ne face viața mai amară decât e în realitate (ca fapt divers, ca să înțelegem cât de privilegiați suntem și cât de degeaba ne plângem de cele mai multe ori: cu doar o sută de ani în urmă un european mediu avea carne la masă duminica și poate încă într-o zi, călătoria „la oraș” era evenimentul anului, seara mâncai – ce aveai, un terci din ceva boabe de obicei – la lumina unei lumânări iar o zgârietură mai adâncă era motiv de frici profunde pentru că nu știai dacă nu cumva se va infecta și ori îți tăia felcerul membrul în cauză ori mureai de septicemie).
Dar mulți se feresc să practice recunoștința, în ciuda tuturor beneficiilor clar evidențiate în studiu științific după studiu științific, pentru că trăiesc cu impresia că trebuie să-și dezvolte o emoție pentru care, să fim sinceri, nu suntem pregătiți, nu ne învață nimeni nimic despre ea și nu prea știm ce culoare are și cu ce se mănâncă. Sau, în cel mai bun caz, știm să simțim recunoștință doar în cazurile extreme, spectaculoase, cinematografice, de poveste.
Or, nu-i (chiar) așa. Recunoștința începe cu un anumit fel de a privi lumea, de fapt.
Recunoștința începe cu conștientizarea adevărului că suntem înconjurați de lucruri bune. Și că ține de noi să le remarcăm. E un mod aparte de a ne uita la lume – în integralitatea ei, cu rele și cu bune.
E vocea șoptită care-ți zice „băi, de fapt cerul ăsta e chiar mișto”. E ghiontul interior discret care te face să zâmbești, în loc să te încrunți, la un grup de copilași care se joacă gălăgios. E înmuierea aia dinăuntru când treci pe lângă doi liceeni care se țin de mână și râd împreună de parcă nimeni în afara lor n-ar mai exista.
E efortul de a nu te enerva cum faci de obicei și de a băga în seamă și părțile frumoase ale vieții.
După asta, emoția vine singură.
Pe Cătălin Blaga îl gasiți aici: https://www.linkedin.com/in/catalin-octavian-blaga-4666112a/
Informează-te inteligent numai cu GPINews.live şi TVGPINews.
