Autor: Doru DIMA
Alegerile prezidențiale desfășurate recent în România și Polonia, în luna mai 2025, au readus în prim-plan o întrebare esențială pentru sănătatea democrației: cine votează cu adevărat – individul rațional sau o conștiință colectivă, mult mai profundă și mai persistentă, numită mental colectiv?
Rezultatele din ambele țări au arătat clar o polarizare accentuată și o mobilizare emoțională masivă, cu accente naționaliste în Polonia și o retorică identitară în România. Cu toate acestea, aceste comportamente nu se explică simplu prin calcule de partid sau promisiuni electorale. Ele derivă dintr-un sediment cultural comun, dintr-un mental colectiv care transcende votul rațional.
Mentalul colectiv: între istorie, frică și speranță
Așa cum subliniază Ionuț Oneașcă în analiza asupra evoluției societăților europene, voința politică nu este un fenomen izolat, ci parte dintr-o „programare afectivă colectivă” înrădăcinată în trecut (Oneașcă, 2020). În România, trecutul comunist și tranziția democratică neterminată încă definesc așteptările cetățenilor. Astfel, se votează deseori împotriva cuiva, nu pentru o viziune.
George Simion – voința colectivă în haine tradiționale
George Simion, liderul AUR, a reușit în doar câțiva ani să transforme un discurs marcat de suveranism, ortodoxism și anti-elitism într-o platformă politică solidă. Aceasta are aderență în rândul electoratului rural, tradiționalist și religios.
Campania sa a fost un ritual de reafirmare identitară colectivă, nu un proiect de guvernare. Cu sloganuri precum „România românilor!”, Simion a apelat la o memorie colectivă afectată de tranziție, corupție și globalizare. Acest fenomen este exact ceea ce Carpinschi (2022) numea „mental captiv post-comunist”.
La mitingurile din Iași și Suceava, Simion a adus preoți, a difuzat muzică patriotică și a îmbrăcat costum popular. Imaginile au fost deliberate: un „rege păstor” al poporului, nu un tehnocrat.
În dezbateri, Simion a refuzat cifre și analize, oferind în schimb „adevăruri intuitive” precum: „România a fost furată. Eu nu voi cere voie de la Bruxelles!” — o frază care a rezonat cu frustrările istorice ale unei părți din electorat. Acest lucru a fost notat și de Chiorean (2008) privind miturile anti-europene.
În Polonia, studiile recente asupra „mentalului colectiv rus” și exportului ideologic (Matei & Bîzu, 2020) arată o teamă ancestrală de dominație externă. Aceasta explică tendința recentă de repliere conservatoare și sprijin pentru lideri cu discursuri „de forță”, în ciuda criticilor europene.
Tomasz Nawrocki – liderul-pastor al resentimentelor colective
În Polonia, Tomasz Nawrocki, liderul Partidului Lege și Identitate (PiI), a fost reales într-o campanie marcată de teama de „degenerare morală” venită din Vest și de reafirmare a „valorilor tradiționale poloneze”. Nawrocki a acuzat Bruxelles-ul de „colonialism ideologic”. Totodată, a promis că „Polonia nu va deveni un laborator woke”.
Nawrocki a refuzat participarea la summitul de la Haga cu liderii UE. El a susținut că „polonezii nu sunt slugile nimănui” — gest simbolic de rupere față de o ordine europeană percepută ca „impusă”. Acest gest este similar cu cele identificate de Matei & Bîzu (2020) în mentalul colectiv rus.
A mobilizat Biserica Catolică în campanie și a numit progresismul „un cancer occidental” — o strategie eficientă într-o societate unde religia este un pilon de coeziune identitară. În acest context, voința politică este adesea reflectarea unei moralități colective.
Votul ca ritual identitar
Alegerile din 2025 nu au fost doar acte democratice, ci ritualuri colective de reconfirmare identitară. Așa cum remarca Copilaș (2009), în postcomunism, votul a devenit uneori o expresie a manipulării simbolice. Imaginea liderului providențial și substituirea voinței individuale cu așa-zisa „voință a națiunii” sunt exemple clare. Aceste dinamici au fost vizibile în ambele țări. Specific, in România, unde polarizarea a atins cote istorice. De asemenea, în Polonia, unde votul din diaspora a influențat puternic balanța.
Imaginarul politic și puterea simbolică
Influența culturii asupra voinței colective este de necontestat. Grădinaru (2018) arată cum cinematografia sovietică a fost folosită pentru a crea o conștiință colectivă obedientă și orientată politic. În era digitală, rețelele sociale au preluat acest rol: meme-urile, sloganurile, narațiunile conspiraționiste au modelat percepția publică în ambele campanii.
Chiorean (2008) vorbea deja despre „miturile politice” care supraviețuiesc deceniilor. În 2025, aceste mituri revin sub altă formă: salvatorul națiunii, politicianul „anti-sistem”, elitele trădătoare. Toate acestea conturează imaginarul colectiv și stabilesc limitele acceptabilului în discursul public.
Voință sau reflex colectiv?
Ceea ce s-a întâmplat în luna mai 2025 nu este o anomalie, ci o manifestare firească a ceea ce sociologul C. Bulzan (2004) numea „absența voinței de schimbare în mentalitățile rurale”. Votul nu este un simplu act tehnic, ci o expresie a profunzimii culturale, a fricilor, traumelor și speranțelor colective.
Concluzie: reformă fără reformarea conștiinței?
Este timpul ca dezbaterea publică să includă și educația pentru conștiință critică, nu doar pentru civism formal. România și Polonia nu duc lipsă de instituții democratice, ci de capacitatea colectivă de a gândi democratic. Așa cum avertiza Carpinschi (2022), într-o minte captivă, libertatea poate deveni o farsă.
Alegerile din 2025 sunt un semnal. Nu doar cine a câștigat contează, ci de ce am votat cum am votat. Răspunsul se află nu în sondaje, ci în adâncurile mentalului colectiv.
