Autor: Doru Dima
Avem Președinte. Avem liniște. Dar avem viitor? O comparație cu perioada Emil Constantinescu trebuie făcută, pentru că suntem aproape în aceeași situație.
Privind spre viitorul României, comparația cu perioada președintelui Emil Constantinescu (1996–2000) devine tot mai relevantă. Atunci, România traversa o perioadă de tranziție profundă, marcată de eforturi democratice autentice. Era marcată și de greșeli structurale care au frânat progresul. Astăzi, contextul e diferit ca formă, dar similar în fond. Speranța reînvie periodic, doar pentru a fi sufocată de inerția sistemului.
O promisiune de reformă și o realitate ostilă
Emil Constantinescu a venit la putere cu un val uriaș de sprijin popular. Peste 7 milioane de români l-au votat în 1996 (57% din voturile valabil exprimate). A făcut promisiunea unei „schimbări adevărate”. La fel ca azi, societatea era marcată de frustrare față de corupția endemică și stagnarea economică. Totuși, în locul unei reforme eficiente, guvernările succesive (CDR, apoi coaliția cu PD și UDMR) s-au pierdut în conflicte interne. Au fost marcate și de ezitări administrative.
Rezultatul? Inflația a depășit 40% în 1997, șomajul a urcat la 11%, iar economia a stagnat. Între 1997 și 1999, România a pierdut aproximativ 15% din PIB real cumulativ. Privatizările masive au fost făcute sub presiune internațională, dar fără viziune. Peste 5.000 de întreprinderi de stat au fost înstrăinate. Multe dintre ele ajungând în faliment sau în mâinile unor interese obscure.
România 2025: riscăm să repetăm același ciclu
Astăzi, economia României pare mai robustă: în 2024, creșterea PIB a fost estimată la 2,8%, iar inflația s-a redus la sub 6%. Totuși, fundamentele rămân fragile. Deficitul bugetar s-a adâncit dramatic, ajungând la 9,3% din PIB în 2024 – cel mai mare din Uniunea Europeană. Acest raport este conform Comisiei Europene. În termeni cash, Ministerul Finanțelor a raportat un deficit de 8,6% din PIB. Aceasta înseamnă 151,8 miliarde de lei. Aceste cifre reflectă o deteriorare severă a echilibrelor fiscale. Situația este alimentată de cheltuieli permanente, creșteri salariale și pensii în sectorul public. Totodată, de venituri supraestimate.
Datoria publică a depășit pragul de 50% din PIB, în timp ce absorbția fondurilor europene rămâne modestă. Aproximativ 65% din PNRR contractat până în prezent. Încrederea în instituții este la un nivel critic: doar 8% dintre români mai au încredere în partidele politice. Acest procent este conform unui sondaj INSCOP realizat în 2024.
Pe fondul acestei instabilități, România se îndreaptă din nou spre un scenariu de tranziție fără reformă – o repetiție cu alte decoruri a anilor 1996–2000.
Predicția: fără o reformă reală a statului, urmează o nouă stagnare economică și o criză de legitimitate politică
Dacă se menține actuala traiectorie – promisiuni de reformă, dar fără acțiuni concrete privind digitalizarea administrației. Reducerea birocrației mai ales prin reforma administrației locale. Combaterea evaziunii fiscale (estimată la peste 12% din PIB) este esențială. Totodată, profesionalizarea instituțiilor este necesară. România riscă o nouă perioadă de stagnare.
Pe termen mediu (2025–2030), putem anticipa:
- O reducere a creșterii economice spre 1–2% anual, pe fondul pierderii competitivității și scăderii investițiilor externe. Deja Comisia Europeană a refăcut prognoza de creștere economică a României de la 2,5% la doar 1,4%. În timp ce deficitul bugetar va scădea ușor în 2025 la 8,6% din PIB de la 9,3% în 2024,
- O scădere a populației active cu peste 1 milion de persoane, continuând trendul din ultimul deceniu; Aici se adaugă și primul val de pensionări din zona „Baby Boomers”,
- O adâncire a diferențelor regionale, cu zone din sud și estul țării rămase la niveluri de dezvoltare sub 60% din media UE;
- Un risc real de radicalizare politică, cu partide populiste și extremiste în creștere – așa cum deja o arată ultimele alegeri. Posibilitatea apariției unui nou partid naționalist, și mai radical și agresiv electoral este foarte mare.
Concluzie: lecția Constantinescu trebuie învățată, nu reluată
Președintele Constantinescu spunea, în 2000, la final de mandat: „Am fost învins de un sistem ticăloșit.” Dar acel sistem n-a dispărut. A învățat să supraviețuiască, să se adapteze, să-și schimbe fața. Viitorul României depinde nu doar de lideri, ci de capacitatea societății de a cere consecvent reformă. Totodată, de a nu mai accepta compromisuri letale cu stagnarea.
Nicușor Dan este un caz rar în politica românească. Este un om al cifrelor, al decenței, al consecvenței. Este un tehnocrat cu vocație civică, nu cu instinct politic. A venit în administrație nu ca să facă „jocuri”, ci ca să repare structuri. Asta îl face simpatic pentru alegători, dar și vulnerabil. Este vulnerabil în fața unei administrații care funcționează după reguli scrise în subsoluri de partid. Nu în legi publicate în Monitorul Oficial.
Într-un sistem politizat până la os, dominat de rețele de influență și loialități tranzacționale, bunul-simț nu este o armă. Este, în cel mai bun caz, un semn de naivitate. Administrația Capitalei e un microcosmos al acestui „sistem ticăloșit”. Contracte umflate, birocrație paralizantă, direcții conduse de sinecuriști sunt comune. Totodată, companii municipale devenite găuri negre pentru fonduri publice.
Nicușor Dan a reușit câteva lucruri concrete – digitalizarea unor proceduri, stabilizarea financiară a unor instituții, oprirea unor contracte păguboase. Dar ritmul lent, lipsa unei echipe politice loiale și dificultatea în comunicare publică au erodat capitalul de încredere câștigat în 2020. A ales să nu „joace jocul”, dar sistemul nu-i iartă pe cei care nu joacă.
Întrebarea e dureroasă, dar necesară: poate un om cu bun-simț să înfrângă un sistem în care eficiența e parazitată de interese? Răspunsul, privind experiența lui Constantinescu și traiectoria lui Nicușor Dan, pare să fie „nu”. Cel puțin nu singur.
De fapt, problema nu este Nicușor Dan. Problema este că un profil ca al lui este excepția, nu regula. Iar într-un sistem care se apără de reformă ca un organism infectat de antibiotic, excepțiile sunt fie izolate, fie eliminate.
Dacă nu învățăm din trecut, viitorul va fi doar o formă nouă a aceleiași tranziții fără sfârșit.
