AUTOR: DORU DIMA
De câteva zile, o parte din societatea românească pare să fi descoperit, brusc, „decăderea generației tinere” în fața unei scene de festival. Beach, Please! – cel mai mare eveniment muzică urbană din România – a devenit ținta predilectă a criticii moralizatoare: „golani drogați”, „muzică de nesimțiți”, „vulgaritate pe bani publici” sau „o generație pierdută” sunt doar câteva dintre etichetele care circulă febril în presă și pe rețelele sociale.
Dar să ne oprim o clipă. Să respirăm. Și să ne amintim de unde venim.
Am râs și noi – doar că pe întuneric
Cei care azi se declară oripilați de versurile de la Beach Please sunt adesea aceiași care, în anii ’70–’80, ascultau bancuri deocheate pe casete pe sub mână, râdeau sub pătură cu lumina stinsă (nu din pudoare, ci pentru că se lua curentul) și ascultau Pink Floyd, Rolling Stones sau Queen pe aparate Gloria sau Selena, în surdină, de teamă să nu audă vecinii.
Informează-te inteligent numai cu GPINews.live şi TVGPINews.
Nu aveam înjurături în muzica mainstream pentru că nu aveam voie, nu pentru că eram mai decenți. Cenzura comunistă filtra tot – radio, TV, discuri, concerte. Dar în underground, în glume, în muzica piratată pe benzi și în ce ascultam la Europa Liberă sau în cluburi studențești, libertatea de exprimare nu lipsea. Doar era interzisă.
Exemple care ar fi scandalizat și atunci… și acum
În anii ’70–’80, în afara granițelor, înjurătura și vulgaritatea erau deja unelte artistice. Nu gratuite, ci cu scop. Muzica provoca, deranja, trăgea semnale de alarmă:
- The Sex Pistols – „Bodies” (1977): „Fuck this and fuck that…” – o piesă despre avort și alienare, considerată obscenă chiar și azi.
- Dead Kennedys – „Too Drunk to Fuck” (1981): titlu interzis la radio, devenit imn al unei generații punk revoltate.
- The Rolling Stones – „Star Star” (1973): cunoscută drept „Starfucker”, a fost cenzurată, dar nu ștearsă din istorie.
- N.W.A. – „Fuck tha Police” (1988): o piesă iconică împotriva abuzurilor poliției, vulgară, dar relevantă politic.
- Frank Zappa – „Broken Hearts Are for Assholes” (1979): un exemplu de umor acid și ireverență dusă la artă.
Aceste piese n-au distrus generațiile care le-au ascultat. Din contră: ele au format conștiințe, au dat voce marginalilor, au fost balsam pentru sufletele care nu se regăseau în normele sociale dominante.
Și în România s-au spus lucruri incomode. Doar că în șoaptă.
Muzica românească din acele vremuri a evitat înjurătura, dar nu pentru că era „curată”, ci pentru că nu avea voie să fie altfel. Totuși, chiar și așa, mesajele au scăpat printre rânduri:
- Timpuri Noi – „Vrem guvern mondial”: în concerte live, completarea ironică era „…ca să ne f**ă pe toți la fel”.
- Alarma – „Țara te vrea prost” (1990): o satiră mușcătoare fără înjurături, dar cu o forță de revoltă impresionantă.
Odată cu anii ’90, când barierele au căzut, expresia s-a eliberat:
- B.U.G. Mafia – „Pantelimonu’ Petrece” (1996): „Ce e, mă, p–a mea?” – un limbaj pe care strada îl știa, dar pe care muzica îl ignora.
- Paraziții – „Jos cenzura” (1999): „Băga-mi-aș p–a-n gura voastră de cenzori fără voie” – un manifest despre libertate.
- R.A.C.L.A. – „Nu mai vrem să muncim” (1995): protest față de sistem, spus fără menajamente.
Toate aceste exemple au fost și ele privite, la început, cu suspiciune și dispreț. Astăzi, sunt considerate parte a patrimoniului cultural recent al României.
Festivalul nu e problema. Lentila prin care-l privim – da.
Să reducem Beach, Please! la câțiva artiști cu versuri discutabile sau la câteva cazuri izolate de comportament neadecvat e nedrept. E ca și cum ai spune că, pentru că în anii ’80 ascultam bancuri porcoase, ar trebui să fim azi doar „dezaxați mintal și nenorociți”.
Festivalul a adunat zeci de mii de tineri din toată țara, mulți dintre ei studenți de 10, elevi de top, tineri profesioniști din toate domeniile. Unii au venit pentru trap, alții pentru vibe, unii din curiozitate, alții din nevoie de apartenență. Mulți nu consumă droguri, nu înjură, nu sparg nimic. Dar despre ei nu se vorbește.
E mai simplu să generalizezi decât să înțelegi
Critica e sănătoasă, dar doar atunci când vine dintr-o dorință sinceră de înțelegere, nu din frică sau dispreț. E ușor să ridici degetul, e mai greu să te apleci să asculți. Cei care azi condamnă „decăderea” uită că au fost și ei tineri, doar că pe ei nu-i filma nimeni cu telefonul.
Să spui că Beach, Please! e o rușine națională înseamnă să negi realitatea vibrantă a unei generații care trăiește în alte repere. O generație care se exprimă altfel, da – dar nu e mai rea, nici mai bună decât a noastră. Doar diferită.
În loc de încheiere: un pic de onestitate n-ar strica
Muzica a fost mereu un spațiu de libertate. De revoltă. De asumare. De glumă. De șoc. De emoție. Și, da, uneori de vulgaritate. Dar generațiile nu se pierd de la un refren cu „p–a mea” în el. Se pierd când nimeni nu mai are încredere în ele.
Poate că Beach, Please! nu e pe gustul tuturor. Dar e, în mod clar, o oglindă a prezentului. Și înainte să spargem oglinda, poate ar fi mai înțelept să ne întrebăm: ce vedem cu adevărat în ea? Pe tineri… sau doar proiecția fricilor noastre?
Pentru că, până la urmă, nu vulgaritatea ne face mai răi – ci judecata grăbită, lipsită de memorie și empatie.
